Sânge otrăvit – Hanna .26.

 

  • Tu ai înebunit? De ce ai rapit-o? Trebuia doar să o faci să creadă menirea ei este cu totul alta.
  • Dar asta am şi făcut, i-am zis ce m-ai rugat tu, nu va afla niciodată cine este cu adevărat.
  • Dar de ce ai legat-o?
  • Tu mă crezi prost? Ea este o Hanna, tânjeşte după sângele meu, cu prima ocazie m-ar fi omorât.
  • Şi vrei să o omori?
  • Da!
  • Nu poţi, este nemuritoare. Se spune că dacă îi zmuljgi o mână îi creşte la loc…
  • Nu te cred. Spunea el cu un rânjet fals ce i se destingea în glas.
  • Cine ştie este prima Hanna care s-a transformat aşa că nu se ştie. Eu unul cred că te va omorî imediat ce se trezeşte.
  • De ce vrei să o minţi? De ce vrei să-i ascunzi adevărul? În sfârşit auzeam şi eu o întrebare inteligentă, chiar aş fi vrut să aflu răspunsul dar se pare că va trebui să-l obşin singură.
  • Pentru că aşa vreau eu.
  • Răspunde-mi sau eşti mort.
  • Bine, bine, Hanna nu trebuie să afle că ea este ultima clonă, nu trebuie să ştie că destinul ei a fost să se transforme, trebuie să creadă în continuare că totul a fost un accident.
  • Dar de ce?
  • Vezi tu eu înainte de a se transforma i-am dat Hannei nişte hârti în care era scrisă legenda ei, doar că foile erau incomplete, am păstrat ultimele două foi.
  • Ce era scris în ele?
  • Scria ceva de genul că atunci când o Hanna se naşte o parte din vampiri mor, iar atunci când e se transformă toţi vampiri vor muri.
  • Adică ea îi va omorî pe toţi?
  • Da, pe toţi mai puţin unul singur, mai exact pe cel care a transformat-o, acel Robert va trăi.
  • Eu totuşi nu inţeleg ce interes ai tu? Ce îţi pasă ţie dacă toţi vampirii vor muri?
  • Ei bine şi eu sunt un vampir, unul tânăr ce-i drept aşa că vreau să trăiesc cât mai mult.

Aflasem destul, acum trebuia să găsesc o modalitate de a scăpa, dar mintea mea era ocupată cu altceva, pur şi simplu nu înţelegeam de ce nu simţisem că Domnul Popescu este vampir, de ce nu-i simţeam sângele… Deodată am simţit un aer rece pe obrazul drept, m-am speriat şi am deschis ochii, era Domnul Popescu ce mă privea mai ciudat şi m-ai speriat ca niciodată, pobabil gândul că eu aş fi putut auzi acea discuţie îl făcea să-şi piardă minţiile.

  • În sfârşit te-ai trezit.
  • Marius să ştii că…s-a trezit, eu am plecat!

Nici nu a apucat să-şi termine propoziţia şi eu eram deja lângă el, l-am privit în ochi iar apoi i-am şoptit încet la urechea stângă „cu prima ocazie” apoi cu o forţă uimitoare l-am înşfăcat şi am început să mă hrănesc cu sângele lui. Domnul Popescu paralizase de frică gândindu-se că el va fi următorul în meniul meu, dar din păcate aveam alte planuri cu dânsul.

  • Stai jos! I-am poruncit eu privindu-l în ochi, iar el s-a aşezat aprobând din cap.
  • Spune-mi, ce a fost în capul tău când ai făcut toate astea?
  • Nimic!
Reclame