Sânge otrăvit – Hanna .20.

– Stai, nu îl răni.

– De ce să nu-l rănesc? Doar este un intrus.

– Da dar este şi prietenul meu.

– Aa, bine! Atunci mi-am slăbit mâna şi i-am dat druml încet, cerându-mi scuze uşor amuzată.

– Să intrăm!

– Bine! Atunci Robert mi-a cuprins mâna şi mi-a şoptit încet. L-ai simţit, nu? Din cauza lui ai vrut să ne întoarcem?

– Nu, cum poţi să crezi asta.

– Şi Alle, câţi ani ai?

– Douzeci!

– Ca vampir mă refer!

– Trei luni şi ceva, nu mai ştiu sigur. Atunci acesta a scăpat paharul de suc pe care îl avea în mână şi a început să mă privească uimit întrebându-mă încontinuu cum este posibil asta.

– Tu câţi ani ai?

– Două sute şaizeci şi trei.

– Frumos, Robert tu nu mi-ai zis niciodată câţi ani ai.

– Eu am cincisute douăzeci de ani. Acum eu eram cea uimită, nu mă aşteptam ca Robert să aibă atâţia ani, eu credeam că este un vampir tânăr.

– Şi cum te numeşti?

– Patric, dar spune-mi cum este posibil să fi atât de puternică?

– Alle este o Hanna, spuse Robert cu o voce timorată.

– O Hanna zici. Şi câţi vampiri ai ucis?

– Doi, doar doi.

– Ciudat, cealălaltă a ucis mai bine de douăsute şi nu s-a transformat niciodată.

– Cealălaltă zici. Şi unde ai cunoscut-o?

– Cum nu şti? A fost iubita lui Robert.

– Da? Când s-a întâmplat asta?

– Alle, gata! Mi-a zis Robrert cu o voce autoritară dar eu am continuat să insist, trebuia să aflu această poveste.

– Acum douăsute de ani.

– Şi cum arăta?

– Semăna foarte bine cu tine, doar că era blondă. Da, cred că asta este singura diferenţă.

– Aha, am înţeles. Mulţumesc pentru informaţii.

– Stai puţin, tu nu ştiai?

– Acum ştiu şi asta datorită ţie. Acum o să te rog să pleci deoarece nu mă mai pot abţine, poţi reveni mâine când eu o să fiu la facultate.

– Bine, mi-a părut bine că te-am cunoscut, la revedere.

– Acum că am rămas singuri o să te rog să-mi explici ce a spus Patric, fără minciuni te rog.

Reclame

Sânge otrăvit – Hanna .19.

– Hanna! A spus el printre dinţi.

– Dar eu sunt Hanna.

– Nu, tu eşti doar o clonă a ei.

– Şi tu cine eşti?

– Eu sunt Isidor, primul vampir. A spus el cu o urmă de superioritate, era puternic, o puteam simţi.

– Cum adică primul?

– Sunt unul dintre primi vampiri care s-a transformat, probabil eu sunt cel mai batrân.

– Ce vrei de la mine?

– Am vrut să văd dacă semeni cu ea, cu prima Hanna.

– Da, bine, acum poţi pleca.

– Eşti prima Hanna care s-a transformat.

– Şi?

– Legenda spune că atunci când o Hanna se naşte o parte din vampiri mor, iar atunci când ea se transformă toţi vampirii vor muri.

– Da, şi cum se va întâmpla asta?

– Tu îi vei omorâ, pentru că de fiecare dată când te hrăneşti devi mai puternică iar foamea ţi se amplifică.

– Dar asta este doar o legendă.

– Nu se ştie niciodată.

– Vrei să mă omori?

– Nu, nu asta vreau.

A dispărut cu o viteză uimitoare, mă simţeam ciudat, nu ştiam ce vrea de la mine, poate se simţea în pericol sau poate…

– Alle? La ce te gândeşti?

– La Isidor.

– La cine?

– La vampirul care a fost aici.

– Nu a fost nimeni aici, mergem?

– Da, vin acum. Era ciudat faptul că Robert nu îşi amintea nimic sau poate totul era doar în mintea mea.

Eram în maşină, ne îndepartam de oraş din ce în ce mai mult, iar eu nu mă bucuram din contră simţeam o nelinişte apăsătoare ce părea să se intensifice pe măsură ce ne îndepărtam.

– Trebuie să ne întoarcem!

– Ce? Tu vrei să mergem înapoi?

– Da, asta vreau.

– Dar de ce?

– Pentru că acolo este viaţa mea, prieteni mei, Olivia este acolo, nu o pot lăsa singură, chiar nu pot.

– Eşti sigură că asta vrei?

– Da sunt foarte sigură, nu o să las transformarea aceasta să-mi schimbe viaţa.

– Bine, atunci ne întoarcem.

– În plus vreau să-mi continui facultatea.

Robert nu a avut de ales, a fost nevoit să se întoarcă, ne-am întors în apartamentul nostru unde am simţit încă de la intrare mirosul sângelui unui vampir. Cu o mână l-am împins uşor pe Robert afară iar cu cealălaltă i-am cuprins gâtul vampirului şi l-am ridicat în sus.

 

Sânge otrăvit – Hanna .18.

                                                                                                                                                                                                                                                                                           30 Aprilie

            Au trecut mai bine de două săptămâni de la acel incident, iar Hanna pare mai calmă ca niciodată, dar ştiu că plănuieşte ceva… trebuie să aflu ce.

– Robert?

– Da, ce s-a intâmplat?

– Îi simt, sunt din ce în ce mai aproape.

– Cine? Ce sunt?

– Vampiri, şi sunt mulţi.

– Câţi sunt?

– Nu ştiu, zeci sau poate chiar sute.

– Dar nu înţeleg de ce vin după tine?

– Tu nu simţi?

– Ce?

– Parfumul meu, îi atrage, sunt ca un magnet pentru ei.

– Fi serioasă, eu nu simt nimic.

– Eşti sigur?

– Da, da sunt…

Atunci l-a simţit, a simţit parfumul meu, de fapt îl simţise tot timpul dar deja se obijnuise cu el.

– Trebuie să fugim.

– De ce?

– Pentru că toţi vampirii aceia vor vrea să-mi guste sângele, fiecare va vrea o picătură din sângele meu.

– Dar unde să mergem?

– Departe, cât mai departe.

– Hai să mergem! Mi-a zis el în timp ce mă privea îngrozit dar era prea târziu.

– Prea târziu, au ajuns…

Când Robert a deschis uşa un vampir l-a împins de parcă era o păpuşă, era puternic şi se îndrepta spre mine. Nu ştiam ce să fac, nu mă puteam mişca, setea de sânge era prea mare iar Robert era din nou prins la mijloc, trebuia să fac ceva să-l protejez. Vampirul a ajuns lângă mine, era atât de aproape încât îi puteam simţi respiraţia, îi puteam auzi bătăile accelerate ale inimii, dar mai ales îi miroseam sângele. După modul în care i se prelingea prin vene îmi puteam da seama că este proaspăt, se hrănise recent. El părea fascinat de mine, avea o privire pierdută, era înebunit după parfumul meu.

– Eşti exact ca ea! A spus el cu o voce blândă în care se putea simţi o urmă de regret.

– Ca cine?

Sânge otrăvit – Hanna .17.

                                                                                                                                                           

                                                                                                                               10 Aprilie

            „Niciodată n-am mai văzut atâta ură pe chipul cuiva, îşi dorea atât de mult să se hrănească cu sângele acelui vampir încât nici nu a realizat că eu o priveam. Hanna s-a transformat intr-o fiinţă nelmiloasă care nu va avea linişte până nu v-a omorâ toţi vampirii.”

            – Robert! Robert!

– Da!

– Ce faci? Eşti bine?

– Da, sunt bine. Dar de ce l-ai omorât?

– Ai uitat că muşcătura mea este veninoasă?

– Atunci nu trebuia să-l muşti.

– Nu m-am putut abţine

– Cum adică nu te-ai putut abţine?

– L-am simţit, ştiam că va veni.

– De când ştiai?

– De trei zile…

– Şi de ce nu mi-ai zis? De ce mi-ai ascuns asta?

– Pentru că tu ai fi vrut să ne ascundem.

– Aşa ar fi trebuit să facem.

– Tu nu inţelegi că foamea asta mă ucide, nu o mai puteam suporta.

– Dar ai băut sânge de om.

– Nu îmi potoleşte foamea. Am nevoie de sânge de vampir, acum mai mult ca niciodată.

– Alle!

– Sunt Hanna, da? De acum înainte o să-mi zici Hanna.

– Dar de ce?

– Pentru că aşa vreau.

Nu ştiu ce m-a apucat, oare de ce îi vorbesc aşa? De ce sunt aşa? Nici eu nu mă mai recunosc, se întâmplă ceva cu mine. Astăzi am ucis, nu mi-a fost milă defapt m-am simţit atât de bine încât aş vrea ca acea senzaţie să se repete, aş vrea să pot bea din nou sânge de vampir. Elixirul vieţii mele ce pare să-mi facă mai mult rău decât bine.